ISTORIA PLAIURILOR NEHOIENE

        Similar întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic, plaiurile nehoiene şi munţii din jur au fost locuite încă din epoca primitivă. Această locuire milenară este justificată de condiţiile naturale favorabile: prezenţa râului Buzău, zona depresionară înconjurată de munţi, care a favorizat amplasarea aşezărilor umane, întinsele păduri şi păşuni montane, ce au constituit cu adevărat “aurul verde” pentru locuitori.         Cele mai vechi urme de locuire datează din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca Bronzului. Aceste urme s-au descoperit în timpul campaniei arheologice din 1986-1990,în două puncte:

  • în apropierea pârâului Nehoiu, pe un platou numit Islaz;
  • la ieşirea din oraş spre Buzău, pe dreapta şoselei, la cca. 500m, pe o culme numită Coasta Timarului

şi cuprindeau diverse fragmente de ceramică atribuite de profesorul Marius Constantinescu, culturii Gumelniţa, în care “comunităţile perioadei de trecere de la neolitic la bronz, populau aşezările situate pe dealurile din apropierea râurilor, în locuinţe rectangulare, practicând ocupaţii cu caracter agricol şi păstoresc, folosind unelte confecţionate din piatră, os, corn, lut ars, cupru”. Situată în timp epoca este fixată între anii 2500-2000 î.H.

         Epoca bronzului este mult mai bine reprezentată în spaţiul oraşului Nehoiu: elemente de ceramică, un ciocan şi o secure, podoabe  şi chiar arme de bronz. Toate acestea sunt atribuite culturii Monteoru, cultură cu largă răspândire la nivelul judeţului nostru, şi apar în satul Mlăjet în punctele “Lunca Topilei” şi în N-E satului Trestioara. Aici,pe lângă aşezare, s-a descoperit şi o necropolă, un sicriu care a aparţinut unei căpetenii locale sau şcitice după afirmaţiile arheologului buzoian.

        Cu toate că nu există dovezi arheologice şi spaţiul montan de la curbura Carpaţilor a participat la înfiriparea statului dac al lui Burebista şi la înflorirea acestuia în tipul lui Decebal. Deşi această zonă nu a făcut parte din provincia romană Dacia, totuşi viaţa cultura spirituală autohtonă au fost puternic influenţate de romanii din zona subcarpatică. Acest ţinut, în perioada de după retragerea aureliană(271) era locuit de triburile vizigote şi autohtone daco-romane.

         Munţii Buzăului (Caucalandului) constituiau baza aşezării triburilor goţilor, de unde aceştia năvăleau spre sud spre Imperiul Roman. O dovadă certă a locuirii din această perioadă o constituie tezaurul “Cloşca cu puii de aur” descoperită în 1837 la Pietroasele. Apartenenţa acestui tezaur a constituit şi constituie un punct de dispută între istorici. Astfel I.Nestor în “Istoria României I”din 1958 afirma că acest tezaur aparţine regelui vizigot Atanasieh (fapt susţinut de majoritatea arheologilor, iar H. Horedt în “Datarea tezaurului de la Pietroasele” în 1960 îl atribuie triburilor ostrogote.

         Puternice amprente asupra vieţii, limbii, culturii autohtone şi-au pus şi slavii care au traversat aceste teritorii în secolul al VI-lea în drumul lor spre sud (Bulgaria, Serbia).Prezenţa lor şi-a pus amprenta nu numai în cultură şi mod de viaţă, dar mai ales la nivelul limbii (toponimele “basca”…).

        O altă dovadă a locuirii milenare în Munţii Buzăului, o constituie prezenţa celor două aşezări rupestre descoperite în limitele localităţi Nehoiu – Gaura Tătarilor de la Mlăjet  şi Piatra Înşelăţii de la Jeţu. GAURA TĂTARILOR este situată în culmea muntoasă Vârful Pietrei, la aproximativ 1km de satul Mlăjet. Iniţial naturală, peştera a fost ulterior amenajată pentru locuit, bătrânii susţinând faptul că această peşteră era folosită drept ascunzătoare împotriva “năvălitorilor tătăreşti”. Semnele de pe pereţi nu mai sunt lizibile, astfel încât nu se poate afirma dacă este vorba de caractere chirilice sau “ludus naturae”, dar bătrănii afirmă că înaintea celui de-al doilea război mondial se puteau observa desene ce înfăţişau săbii şi vârfuri de săgeţi. Această peşteră a fost “o stană de piatră mare în care se află săpată un fel de odaie cu două uşi, cu înălţimea de un stânjen, despărţite de un prag de piatră. Camera dreptunghiulară are doi stânjeni lungime”- (în scrisoarea trimisă lui Al. Odobescu de către învăţătorul I. Popescu din Mlăjet, în 1871).

          PIATRA ÎNŞELĂŢII de la Jeţu (Nehoiaşu), o aşezare rupestră iniţial naturală şi apoi amenajată pentru locuit a fost descoperită de Dumitru Enica, profesor din Lunca Pripor. Bătrânii din Jeţu cred că peştera a fost locuită mereu “în vremuri grele”, precum şi de haiduci. Cu 40-50 ani în urmă, pe peretele vestic puteau fi observate “semen ca nişte vârfuri de cuţit” şi mai multe “găuri săpate de om pentru pus obiecte”.

         Informaţii referitoare la meleagurile nehoiene pentru perioada medievală găsim în documentele cancelariei regilor unguri, dar şi ale bisericii. Astfel, într-un document medieval emis la curtea regelui ungur Andrei al II-lea, se încredinţa cavalerilor teutoni sarcina de a apăra Terra Borza împotriva cumanilor ce năvăleau din Terra Boza. Ulterior aceştia vor construi cetăţi la ieşirea din pasul Tătarului, zidind cetăţile Cruceburg de Hyen în Ţara Secuilor şi alta dincoace de pas la Tabla Buţii sau poate Calvini. Cu mari pierderi umane şi materiale, cavalerii teutoni vor reuşi în 1223 să coboare prin trecătorile Carpaţilor din Terra Borza (Ţara Bârsei) în Terra Boza (Ţara Buzăului) situată dincolo de Montes Nevium (denumire latină ce însemnă Muntele de nea), munte întălnit apoi sub numele de Neoi, Nehoi.

         Despre valahii de aici şi opoziţia manifestată de aceştia împotriva convertiri la catolicism (acţiune întreprinsă după înfiinţarea Episcopatului Cumanei în 1228) aflăm şi dintr-o scrisoare a Papei Grigore al XIX-lea către principele de Bela la 14.09.1934. “După câte am înţeles, în Episcopatul cumanilor se află nişte popoare care se cheamă valahi şi deşi după nume se socot a fi creştini, totuşi această credinţă unică a lor … face fapte contrare acestui nume, căci dispreţuiesc biserica romană, nu primesc sacramentele bisericii de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, ci de la nişte pseudo-episcopi care ţin ritul grecilor şi mulţi unguri şi germani şi alţi drept credincioşi trec din Regatul Ungariei ca să locuiască cu dânşii.” Cea mai veche atestare documentară o avem pentru satul Păltineni în timpul celei de a doua domnii a lui Vlad Ţepeş.

         “Istoria românilor-compendiu” de Miron Constantinescu, C-tin Daicoviciu şi Ştefan Pascu precizează că pe la 1241 tătarii au reuşit să treacă munţii Buzăului şi să se stabilească prin aceste locuri, la sud şi est de Carpaţi.

         Cea mai veche atestare documentară o avem pentru satul Păltineni în timpul celei de-a doua domnie a lui Vlad Ţepeş. O primă dovadă apare în interiorul bisericii satului Păltineni, biserică constuită în 1476 şi mutată spre vest în 1537 datorită revărsărilor râului Buzău, biserică ce a rezistat până în 1872. În acelaşi an, 1476, domnitorul Vlad Ţepeş îi anunţa pe braşoveni că a deschis drumul Buzăului, Teleajenului, Prahovei şi Rucărului.

         O altă dovadă a vechimii acestui sat o constituie prezenţa toponimului “la ţeapă” loc unde se afla până în 1969 (viitura de pe râul Buzău) o cruce de stejar ridicată în memoria unui osândit pedepsit de Vlad Ţepeş. Pe cruce se afla scris în limba slavă “Aici s-a ispăşit cu moartea în ţeapă Igori..Ial..J…la leat 14…pentru faptele sale” traducere făcută de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte la rugămintea învăţătorului Mitică Jugănaru în 1925.

         La nord de Nehoiu, în cătunul Jeţu se află un loc strâmt cu numele de “Înşelata”, loc unde, potrivit legendei doamna Chiajna, văduva domnului Mircea Ciobanul (1545-1554), urmărită de turci i-a înşelat potcovind cai invers.

         Prima menţionare documentară a oraşului Nehoiu datează din 1549, când este amintit ca aşezare rurală, pe un vechi drum comercial ce trecea prin pasul Buzău, legând Braşovul cu portul dunărean Brăila. Nehoienii duceau la Braşov produse animaliere şi rezultate din prelucrarea lemnului, aducând în schimb unelte meşteşugăreşti, arme şi grâne. Pe acest drum a trecut spre Transilvania o parte din armata lui Mihai Viteazul, în octombrie 1599. La 28 septembrie 1600, când cancelarul Ioan Zamoyski se afla cu tabăra la Bacău, gata să treacă în Ardeal, prefera drumul de pe Trotuş în schimbul celui de pe Buzău.

         Documentele privind “Istoria românilor-veacul alXVI-lea vol.3 (1551-1570) şi copiile de pe aceste documente ce s-au mai găsit în posesia unor locuitori de pe Valea Nehoiului, atestă că terenul localităţii Nehoiu este de origine moşnenească obţinute de către nehoieni prin fapte de arme de la Petru Voievod prin actul din 1526 şi recunoscute ulterior de domnitorul Mihai Şuţu în anul 1721. Printre primii moşneni de pe Valea Nehoiului se remarcă Pâslaru ce avea terenuri în hotarul Monteoru (masiv din N-V localităţii), de aceea multă vreme satul Fundu Nehoiului s-a numit Pâslari. Hrisovul domnesc al lui Alexandru Ioan Ipsilante Voievod dat la 18 iunie 1780 celor 24 de boieri păltineni hotarnici precizează că proprietatea acestora cuprindea o mare parte din versanţii văii Buzăului de pe teritoriul localităţii Nehoiu.  

         Localitatea Nehoiu este consemnată şi pe harta întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino în 1700, hartă ce redă împărţirea Ţării Româneşti în 17 judeţe. Printr-o “Carte către Stanciu Dragoescu scrisă în oraş, în Bucureşti, luna ghenarie 16, leat 7176 de la Adam, 1668 de la Hristos, Radu Voievod, “Domn a toată Ţara Românească întăreşte prin poruncă Stanciului Drăgoescului şi lui Stanislav cu ceata lui şi lu Mârzea cu ceata lui şi Drăgoiu cu ceata lui, din sat, din Păltineni, judeţul Sacului şi la feciorii lor stăpânirea moşiei păltinenilor, aparţinătoare azi Nehoiului” (George Băiculescu-1987 – Sub streaşini de brad).

         Ulterior această localitate va fi consemnată şi pe harta austriacă din 1790 şi harta rusă din 1835.

       Cu ocazia declanşării războiului pentru câştigarea independenţei de stat (1877-1878) şi locuitorii Nehoiului vor participa la luptele crâncene de pe meleagurile bulgare sub comanda Regimentelor de Dorobanţi 8 Buzău şi 9 Râmnicul Sărat.

         În secolul XX istoria oraşului Nehoiu a fost strâns legată de apariţia “fabricii de cherestea”, fabrică construită în perioada 1908-1910 de societatea Goetz cu sediul la Viena.

         Declanşarea primului război mondial în 1914 şi intrarea României în 1916 constituie o dovadă în plus a dragostei de ţară, a eroismului şi curajului muntenilor. Lupte eroice se vor da şi în defileul Buzăului şi munţii din jur, românii încercând cu îndârjire să împiedice înaintarea germanilor. Aşa cum se constată din arhiva învăţătorului Alexandru Dumitrescu cele mai grele bătălii din Munţii Siriului au avut loc în noiembrie 1916, germanii fortificându-se foarte puternic pe un front care urmărea valea pârâului Siriu, prin vârful Şoimul care străjuia valea Buzăului şi urca pe valea pârâului Teherău spre Munţii Harţagu. La sfârşitul lui noiembrie, trupele române reuşesc să alunge trupele germane până în apropiere de Întorsura Buzăului.

         În memoria eroilor căzuţi la datorie pe aceste meleaguri s-a construit un cimitir la poalele Vârfului Şoimul, în perioada 1933-1936 unde va rezista până în 1981-1982, când va fi strămutat spre est în apropierea şoselei DN 10 Buzău-Braşov datorită construcţiei barajului de acumulare.

         Anii de luptă revoluţionară din 1920-1927 au cuprins şi Nehoiu, greva muncitorilor bine organizată (care revendicau o viaţă mai bună), determinând administraţia să recurgă la un gest disperat (incendierea fabricii). După cinci ani, în 1925 s-a construit o nouă fabrică, iar memoriul semnat de peste 400 de muncitori (majoritatea prin punerea de deget), care îşi revendicau aceleaşi drepturi ca în 1920, nu e luat în consideraţie nici în 1926. Muncitorii nehoieni vor participa şi la mişcările muncitoreşti din 1929-1933.

         Declanşarea celei de-a doua conflagraţii mondiale va determina mari pierderi umane şi materiale, mai ales în timpul retragerilor germane prin pasul Buzăului în august 1944. În acele momente toată populaţia Nehoiului se mobilizează, salvând fabrica de la incendiul provocat de retragerea trupelor hitleriste. Situaţia trupelor germane din zona Buzăului la 26 august 1944 era următoarea: ”Începând de la orele 11, şoselele Buzău – Nehoiu şi Buzău – Urziceni erau ticsite cu coloane germane care se îndreptau spre Nehoiu” (Documente privind istoria militară a poporului roman,1977) sau raportul Armatei a 4-a române din 28 august 1944 către Marele Stat Major “După informaţiile din cursul zilei de azi, ruşii ar fi interceptat defileul Nehoiu, la nord de Buzău, tăind astfel trupelor germane posibilitatea de refugiu spre Braşov” (Documente militare,1978 Bucureşti).   

 ÎNAPOI LA NEHOIU – ISTORIC