NEHOIU – ORIGINEA NUMELUI

     “Toponimia este o adevărată arhivă a unui popor” (Iorgu Iordan), reflectând realităţile geografice, sociale şi istorice, care îi circumscriu traiectul în Spaţiu şi Timp, spiritul de observaţie obiectiv şi în acelaşi timp spiritul satiric al poporului respective. Fiecare denumire include în sfera conţinutului său un element caracteristic considerat definitoriu pentru un obiect sau fenomen geografic.

      Urmând îndemnul filozofului Vasile Bogrea care afirma “numele de locuri trebuiesc studiate cu dicţionarul geografic (cunoscând sensul apelativelor) într-o mână şi cu colecţia de documente în alta” am încercat să realizez o scurtă incursiune în toponimia oraşului Nehoiu.

    Situarea la întretăierea drumurilor comerciale care legau cele trei provincii române, conjuncturile politice din diferitele momente ale istoriei poporului roman, prezenţa din abundenţă a “aurului verde” (pădurea) şi prelucrarea acestuia (mai ales în secolul trecut când s-a înfiinţat societatea Goetz) au favorizat migraţia populaţiilor din diferite zone ale ţării şi chiar din Bucovina, Cehia şi Ungaria (regiuni ale Imperiului Austro-Ungar). Acest fenomen ţi-a pus amprenta nu numai asupra elementelor de etnografie, folclor, grad de civilizaţie,dar şi asupra toponimiei zonei.

       Un toponim destul de controversat şi asupra căruia s-au emis diferite păreri, este chiar numele oraşului Nehoiu.

• Astfel, Corneliu Ştefan în articolul “A existat un voievodat?” publicat în Viaţa Buzăului (30.03.1976) susţine că denumirea vine din limba latină – Montes Nevium (Munţii de Nea Neoi probabil mai târziu Nehoiu). Acest termen latin este amintit într-o scrisoare a prelatului roman Honoriu 1223, scrisoare în care este descrisă pătrunderea cavalerilor teutoni prin trecătorile Carpaţilor din Terra Borza (Ţara Bârsei) în Terra Boza (Ţara Buzăului).
• Aurel Lecca în “Geografia Distructivă” consemnează existenţa pe aceste meleaguri a unor grupări tătăreşti, numite de cei din împrejurimi “nohai” (în traducere – primele familii), denumire transformată ulterior în Nehoi – NEHOIU.
• Locuitorii mai în vârstă susţin că denumirea Nehoiu vine din limba germană prin contopirea a două cuvinte “neune heine” (în traducere = fân proaspăt). Această denumire au auzit-o de la cavalerii teutoni, care, coborând din Ţara Bârsei, s-au aşezat în Lunca Mare (cartier al oraşului Nehoiu) unde au găsit “fân proaspăt cosit”. Posibil ca acest nume să derive şi de la un nume de persoană, Neagu-Negoiu-Nehoiu.

      Pădurile care ocupau în trecut majoritatea plaiurilor buzoiene, defrişările impuse de extinderea zonelor locuibile şi valorificarea economică a lemnului, se reflectă în toponimia zonei nehoiene. Astfel, predominarea unor anumite specii de arbori sau arbuşti s-au impus în numele unor localităţi: Păltineni, Mlăjet. În privinţa primului termen există totuşi controverse, el putând fi derivat fie dintr-un nume propriu (Păltineanu – boier cu acest nume amintit în 1700), fie prin migrarea populaţiei din zona satului Paltin, judeţul Prahova şi aşezarea lor pe dreapta râului Buzău, întemeind satul Păltineni. În ceea ce priveşte toponimul Mlăjet – în mod cert acesta derivă dintr-un element de ordin biogeografic, respectiv de la numele unui arbust iubitor de umiditate numit mlajă (Salix Viminalis), ce se dezvoltă frecvent în luncile râurilor.

      Acţiunile de defrişare şi prelucrarea lemnului sunt reflectate şi ele în toponimia locală (Arsele, Curmătura, Bote).

     Alături de prelucrarea lemnului, nehoienii practicau (la scară restrânsă) şi alte meşteşuguri: albinăritul, oieritul, cioplirea pietrei, aspect indicat şi de numele topice: Albinari, Botele, Ploscari

       O serie de toponime indică aspecte ale suprafeţei geografice desemnate: Fundătura (un loc strâmt înconjurat de înălţimi), Fundul-Nehoiului (locul de la izvoarele pârâului omonim), Piatra (datorită abundenţei la suprafaţă a gresiei de Siriu, o rocă dură), Lunca-Mare, Lunca-Priporului (aşezările care ocupă albia majoră şi terasele râului Buzău), Prundu (predomină materialele de diferite dimensiuni aduse de râul Buzău din zona înaltă şi depuse aici datorită reducerii pantei), Musceluşa (munte mai mic ca altitudine).

       O serie de toponime derivă din nume de persoană, la care se adaugă  sufixul –eşti sau –eni (Chirleşti, Păltineni), toponime care amintesc de vechii moşneni sau boieri care au jucat un rol esenţial în apariţia localităţilor respective (Moş Chirilă, Boierul Păltineanu).

     Pentru unele nume topice există o explicaţie la nivel de legendă, care însă se îmbină cu realitatea. Astfel, legenda spune că numele unui cătun Jeţu, situat la nord de Nehoiu, este legat de trecerea unei părţi din  oastea lui Mihai Viteazul spre Transilvania în frunte cu domnitorul. Aşezându-se pe un muşchi moale, în apropierea unui fir de apă rece, domnitorul ar fi afirmat: “parcă m-aş simţi în jilţul meu.” Tot în acest cătun există un loc strâmt numit Înşelata. Explicaţiile acestui nume ţin tot de domeniul legendei. În acest loc, potrivit legendei, doamna Chiajna, văduva domnitorului Mircea Ciobanu (1545 – 1554), urmărită de turci, i-a înşelat, potcovind caii invers.

     Convieţuirea îndelungată slavo-română din a doua jumătate a mileniului întâi este susţinută de ponderea mare a cuvintelor din fondul slav. Un exemplu tipic îl constituie toponimul şi hidronimul Bâsca Rozilei. Astfel Iorgu Iordan în “Nume de locuri româneşti” susţine originea slavă (din cuvântul băz=a vâjâi), interpretare susţinută şi de cursul vijelios al râului omonim. Unii lingvişti străini, Szivo K. Istvan (1948) afirmă că vine de la cuvântul slav “buzica=soc”.

      În Dicţionarul limbii române (1913) se indică o altă explicaţie pentru acest termen şi anume cuvântul basca=lână (tunsă de oaie).Lingvistul I. I. Russu (1970) în lucrarea “Elemente autohtone în limba română. Substantivul comun româno-albanez”, susţine originea traco-getică a acestui cuvânt, cuvânt care ne-a rămas moştenire nouă şi albanezilor cu două înţelesuri:

• lână tunsă de oaie cu înţeles de “ceva îngrămădit, smoc, mănunchi”
• cetate, întăritură.

      Controversele legate de acest termen sunt determinate şi de transcrierea lui sub forme diferite în documentele reprezentările cartografice din secolele trecute. Astfel, pe hărţile din secolul al XIX-lea, acest toponim este transcris sub forma Bâsca Rusilii, Bâsca Rusului (Harta judeţului Săcuienilor). Este posibil ca acest toponim să provină şi dintr-un apelativ feminine – Rozalia.

       Acest studiu nu poate fi încheiat fără a arunca o privire asupra numelui râului ce străbate zona – Buzău. Prima consemnare a acestei denumiri datează din secolul al IV-lea e.n.,într-o scrisoare grecească destinată să informeze biserica din Capodocia (Asia Mică) despre înecarea predicatorului creştin Sava “Gotul” (din Goţia) în apele Buzăului, de către oamenii lui Atarid, la 12 aprilie 372 (Analele Dobrogei nr.4, 1923).

        Marele istoric Vasile Pârvan consideră termenul o persistenţă a formei tracice, identificând ca temă onomasticul trac “BUZES”,la care se adaugă sufixul –eu. Acest sufix ar fi vechiul aios-eus (Greco-latin),întâlnit şi astăzi în formaţii culte care atunci nu putea să dea decât “eu”- Buzeu-Buzău, Domine-Dumnezeu. Frecvent însă în însemnările din antichitate acest râu apare sub numele de MOUSAISOS. Încercările lingviştilor contemporani de a reconstitui limba autohtonă au scos la lumină unele aspecte specifice ale acestei limbi, ceea ce a explicat şi alternanţi Buzeos-Museos. Astfel se constată că sunetul “m”alternează frecvent cu “b”(Timisis-Tibisis, Museos-Buzeos). Acest fenomen dispare în perioada formării limbii române, definitivându-se fie ca “b” (Buzeos), fie ca “m” (Timiş). (I.Coteanu şi colaboratorii în “Istoria limbii române”-1969).

        Grigore Posea (1971) susţine originea slavă a acestui hidronim din cuvântul “boza” = tulbure, fapt susţinut şi de apele încărcate cu aluviuni ale râului Buzău (datorită traversării unei zone alcătuită din roci friabile).

       Iorgu Iordan (1952) susţine că numele acestui râu vine de la o plantă urât mirositoare “boz”, râul respective traversând probabil o zonă cu bozuri.

ÎNAPOI LA NEHOIU – ISTORIC